Este aplicabilă Legea nr. 72/2013 și în materia contractelor de închiriere încheiate între profesioniști?

Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante (“Legea nr. 72/2013“), în vigoare din data de 5 aprilie 2013, transpune în dreptul român Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale.

Legea cuprinde, o listă neagră a clauzelor abuzive, sancționate cu nulitatea absolută fără a fi necesară verificarea circumstanțelor specifice cauzei. Sunt incluse în această listă clauzele care:

  1. exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare;
  2. fixează o obligație de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
  3. prevăd un termen mai mare de la care creanța produce dobânzi decât cel prevăzut de lege;
  4. elimină posibilitatea plății de daune-interese suplimentare;
  5. stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.

În plus față de aceste clauze al căror caracter abuziv nu trebuie demonstrat, Legea nr. 72/2013 instituie și o serie de criterii în funcție de care instanțele pot califica o clauză contractuală drept abuzivă (i.e. așa-zisul test al listei gri) urmând a constata nulitatea absolută a acestora (conform art. 15 alin. 1 din Legea nr. 72/2013):

  1. abaterile grave de la practicile statornicite între părți sau de la uzanțele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;
  2. nerespectarea principiului bunei-credințe și a principiilor de diligență în executarea obligațiilor;
  3. natura bunurilor sau serviciilor;
  4. neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi;
  5. poziția dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.

Având în vedere limitările semnificative instituite prin Legea nr. 72/2013 ale principiului pacta sunt servanda, și impactul pe care l-ar putea avea asupra relațiilor dintre profesioniști în contextul formării și executării contractelor, se pune problema dacă acest act normativ se aplică și în legătură cu contractele de închiriere.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 72/2013, prevederile acesteia se aplică “creanțelor certe, lichide și exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile.”

Nici textul Directivei pe care Legea nr. 72/2013 o transpune nu aduce clarificări suplimentare în acest sens, art. 1 alin. (2) raportat la art. 2 pct. 1 din cuprinsul acesteia menționând că directiva se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale și că prin tranzacții comerciale se înțelege: tranzacțiile între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost”.

Problema includerii în sfera de aplicare a acestei directive și a contractelor de închiriere a făcut până în prezent obiectul a două cereri de decizie preliminară formulate de instanțele poloneze:

  • una în cauza C-330/16, introdusă de Sąd Okręgowy w Warszawie (Polonia) la 10 iunie 2016 – Piotr Zarski/Andrzej Stadnicki, întrebarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene fiind dacă “închirierea de spații este o prestare de servicii în sensul articolului 2 punctul 1 și al articolului 3 din Directiva 2011/7/UE” și
  • una în cauza C-199/19, introdusă de Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi (Polonia) la 27 februarie 2019, întrebarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene fiind dacă [a]rticolul 2 punctul 1 din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale (1), transpus în dreptul polonez prin articolul 4 punctul 1 din Legea din 8 martie 2013 privind termenele de plată în tranzacțiile comerciale trebuie interpretat în sensul că trebuie considerate tranzacții care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost (tranzacții comerciale) și contractele a căror prestație caracteristică rezidă în punerea la dispoziție cu titlu oneros a unui bun în scopul folosinței temporare (de exemplu, contractele de locațiune)?”

În legătură cu prima din cele două cereri de decizie preliminară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Camera a noua) s-a pronunțat prin hotărârea din 1 iunie 2017 arătând că nu este necesar să răspundă la această întrebare întrucât contractul în discuție în litigiul principal fusese încheiat înainte de intrarea în vigoare a directivei în Polonia. Or, cum contractul nu putea intra în domeniul de aplicare în timp al directivei, Curtea a considerat inutil să stabilească dacă el trebuie să fie exclus și din domeniul de aplicare material al acesteia.

La a doua cerere de decizie preliminară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu a răspuns până în prezent.

În mod cert, dacă Curtea de Justiție Uniunii Europene se va pronunța în cauza pendinte C-199/19 în sensul că Directiva se aplică și cu privire le creanțe bănești rezultând din contracte de închiriere, instanțele române vor fi obligate să aplice cu prioritate o astfel de decizie, indiferent de eventualele neconcordanțe cu dispozițiile Codului civil (conform art. 5 din Codul civil, potrivit căruia “[î]n materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.”)

Până atunci însă (ori dacă Curtea nu se va pronunța nici de această dată asupra fondului problemei), ar trebui stabilit ce se înțelege în dreptul român prin noțiunea de contract de prestări servicii, fiind posibile 2 abordări:

I. o abordare simplistă, bazată exclusiv pe interpretarea literală a dispozițiilor art. 1851 din Codul civil, sens în care contractul de prestări servicii reprezintă o specie a contractului de antrepriză:

“Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț.”

Cum specia contractului de antrepriză este reglementată în cuprinsul Capitolului VI din Codul civil, distinct de contract de locațiune, care face obiectul Capitolului V din Codul civil (în timp ce furnizarea de bunuri este reglementată distinct în capitolul III), într-o interpretare strictă a legii române, rezultă că Legea nr. 72/2013 nu se aplică acelor creanțe bănești decurgând din contracte de închiriere.

sau

II. o abordare complexă, în primul rând raportată la context, sens în care noțiunea trebuie interpretată în lumina dreptului Uniunii Europene, unitar în toate statele membre, pentru că Legea nr. 72/2013 transpune o directivă europeană.

În al doilea rând noțiunea trebuie interpretată în lumina principiului egalității în drepturi și al nediscriminării prevăzute de Constituție. Cum scopul asumat al Legii nr. 72/2013 este “de a promova competitivitatea mediului de afaceri și de a consolida funcționalitatea pieței românești, ca parte integrantă a pieței interne a Uniunii Europene, prin crearea unor mecanisme eficiente pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată rezultând din contractele încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante“, excluderea contractelor de închiriere din sfera de aplicare a acestei legi ar crea o inegalitate greu de justificat, din perspectiva scopului legii, între creditorii din contractele de prestări servicii și creditorii din contractele de închiriere.

Or, așa cum arătam și cu alte ocazii, actele normative trebuie nu doar adoptate, ci și aplicate în conformitate cu prevederile Constituției, așa cum prevede expres  Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative în cuprinsul art. 1 alin. (2).

Până când se va pronunța Curtea de Justiție a Uniunii Europene printr-o decizie preliminară în cauza C-199/19, credem că această a doua interpretare este, pentru argumentele expuse mai sus, preferabilă primeia, dar rămâne de văzut dacă instanțele române o vor împărtăși, practica judiciară din baze de date publice la care am avut acces neoferind exemple relevante în acest sens.

Alte articole pe aceeași temă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *