Update la 18.03.2022: Opinia este impartasita de Ministrul Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Administratiei. Punctul de vedere oficial poate fi descarcat din acest articol (scroll la final)
Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul instituie un interval obligatoriu de 10 ani în care autorităţile publice locale trebuie să procedeze la actualizarea planurilor urbanistice generale. Pentru planurile urbanistice zonale şi de detaliu, legea nu instituie un termen specific de valabilitate, lăsând la latitudinea autorităţilor locale să îl determine, în principal ţinând cont de complexitatea documentaţiei. În acest sens, art. 56 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 prevede că “[p]erioada de valabilitate a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se stabileşte de către autoritatea administraţiei publice locale abilitată să aprobe documentaţia, în conformitate cu gradul de complexitate şi cu prevederile acesteia.”
În practica autorităţilor publice locale din România, numeroase astfel de documentaţii de urbanism au fost (şi continuă să fie) aprobate, fără specificarea unei perioade de valabilitate, ceea ce a generat nu doar dificultăţi pentru practicieni, ci şi serioase îngrijorări în rândul investitorilor legate, în primul rând, legate de validitatea acestora şi, în al doilea rând, de data limită până la care pot fi considerate eficace.
- Legalitatea hotărârilor de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu care nu precizează termenul de valabilitate
Faţă de cerinţele art. 56 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 redate mai sus, se pune, în primul rând, problema dacă planurile urbanistice zonale şi de detaliu aprobate la nivelul consiliilor locale, fără a exclude Consiliul General al Municipiului Bucureşti (în continuare în mod colectiv „Consiliile Locale”) care omit să indice în mod expres termenul de valabilitate sunt legal emise în lipsa acestui element.
În cazul acesta, actul încalcă, într-adevăr, litera legii pe care o pune în aplicare, însă sancţiunea nulităţii actului nu este una expresă, textul art. 56 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 neinstituind-o expressis verbis, aşa încât eventuala cauză de nulitate nu ar putea fi decât una virtuală[1].
În cazul nulităţilor virtuale este necesar ca persoana care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim să probeze nu doar încălcarea normei juridice şi legătura de cauzalitate dintre acest viciu şi vătămarea suferită, ci şi faptul că acest viciu este esenţial, spre deosebire de nulităţile exprese unde funcţionează o prezumţie în acest sens. Prefectul care atacă actul în exercitarea tutelei administrative ar trebui să argumenteze în faţa instanţei de ce consideră că actul este nelegal şi că efectele sale trebuie înlăturate, ţinând cont de caracterul esenţial al viciului.
Prin urmare, pentru a considera că hotărârile Consiliilor Locale de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu sunt afectate de o cauză de nulitate pentru lipsa indicării exprese a termenului de valabilitate, ar trebui demonstrat că o astfel de lipsă este un viciu atât de grav, încât face actul administrativ incompatibil cu scopul normei pe care o pune în aplicare. În contextul acestei analize, vor fi puse în balanţă, pe de o parte, (i) principiul legalităţii şi faptul că sancţiunea general aplicabilă în cazul nesocotirii unor norme imperative, cum sunt, de regulă, cele din dreptul administrativ, este nulitatea şi, pe de altă parte, (ii) necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, mai ales atunci când actul administrativ şi-a produs efectele, precum şi principiul protecţiei încrederii legitime.
În opinia noastră, lipsa indicării termenului de valabilitate în hotărârea de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu nu ar trebui considerată un viciu esenţial care să ducă la anularea acesteia. Un viciu al unui act administrativ este esenţial dacă scopul avut în vedere de legiuitor la edictarea unui act normativ este deturnat prin conţinutul actului administrativ care pune în aplicare respectivul act normativ. Or, neindicarea expresă a termenului de valabilitate nu poate compromite per se legalitatea voinţei administraţiei atât timp cât, pe fond, documentaţia urbanistică astfel aprobată se încadrează în parametrii legali, durata de valabilitate putând fi oricum dedusă pe cale de interpretare din conţinutul documentaţiei urbanistice cu forţă juridică superioară (i.e. durata de valabilitate a planului urbanistic zonal trebuie să fie compatibilă cu cea a planului urbanistic general, iar durata de valabilitate a planului urbanistic trebuie să fie compatibilă cu cea a planului urbanistic zonal), aşa cum vom vedea în următoarea secţiune.
Mai mult, în locul desfiinţării unei astfel de hotărâri printr-un act de revocare al autorităţii respective sau prin constatarea nulităţii sale de către instanţă, ar fi recomandabil (şi mai puţin contraproductiv) ca autoritatea, fie din proprie iniţiativă, fie obligată de instanţă, să remedieze viciul, emiţând o hotărâre subsecventă care să clarifice durata de valabilitate a documentaţiei de urbanism aprobate[2].
În sensul valabilităţii unui plan urbanistic zonal atacat pentru motivul aprobării acestuia fără indicarea termenului de valabilitate s-a pronunţat şi Tribunalul Cluj, prin Sentinţa Civilă nr. 2375/30.08.2016. Argumentele invocate sunt oarecum lipsite de consistenţă, susţinându-se că, din prevederile art. 56 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 350/2001, nu ar rezulta obligaţia autorităţii de a stabili perioada de valabilitate a planului urbanistic zonal şi că, în lipsa acestei precizări în lege, nu s-ar putea considera că documentaţia de urbanism este nelegală[3].
Dacă, într-o situaţie specifică (şi în ciuda argumentelor de mai sus), s-ar putea totuşi demonstra că neindicarea duratei de valabilitate a planului urbanistic zonal sau de detaliu ar fi un viciu esenţial al hotărârii de aprobare, trebuie văzut care sunt pârghiile legale pentru desfiinţarea respectivei hotărâri, cum şi de către cine pot fi acestea folosite.
Până la momentul desfiinţării actului administrativ prin oricare din mecanismele prevăzute de lege, actele administrative se bucură de o prezumţie de validitate şi legalitate, fiind opozabile erga omnes. Prin urmare, hotărârile Consiliilor Locale de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu care nu indică durata de valabilitate a acestora vor fi prezumate valabile până la revocarea lor de către autoritatea emitentă sau anularea lor printr-o hotărâre definitivă a instanţei de contencios, iar în acest context va fi oricum necesară determinarea până atunci, pe cale de interpretare, a perioadei lor de valabilitate, întrucât ele nu pot fi considerate a produce efecte sine die.
Pentru a stabili care sunt mijloacele de contestare a hotărârilor de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu, trebuie stabilit, în primul rând, care este natura lor juridică. Fără a intra într-o analiză extensivă care, oricât de interesantă, nu îşi poate avea locul aici, precizăm doar că ne raliem opiniei împărtăşite şi de unele instanţe[4], autori[5] şi autorităţi locale[6] potrivit căreia astfel de hotărâri au natura unor acte administrative normative, cu precizarea că există şi numeroase exemple de practică judiciară contrară.
Ambele categorii de hotărâri, fiind calificate expres de lege ca instrumente de planificare/ proiectare urbană, sunt acte impersonale şi de aplicabilitate generală, chiar dacă sunt promovate de un investitor privat şi chiar dacă, în cele mai multe cazuri întâmplarea face ca destinatarul lor să fie uşor identificabil[7]. De altfel, art. 18 alin. (7) din Normele de aplicare a Legii nr. 350/2001 prevăd expres că „P.U.Z. şi regulamentul local de urbanism aferent acestuia, odată aprobate, devin acte de autoritate ale administraţiei publice locale.”
Un argument suplimentar îl reprezintă faptul că aceste hotărâri creează în favoarea destinatarilor doar vocaţii, nu însă şi drepturi subiective concrete, aşa cum se întâmplă în cazul actelor administrative individuale[8], cum este, de exemplu, autorizaţia de construire care instituie în beneficiul destinatarului dreptul de a edifica o anumită construcţie, cu respectarea unor parametri tehnici şi urbanistici specifici.
Chiar şi în cazul hotărârilor de aprobare a planurilor urbanistice de detaliu, în cazul cărora confuzia cu actele administrative individuale este mai probabilă, întrucât destinatarul este uşor identificabil, caracterul normativ subzistă, ele fiind emise în considerarea bunului (i.e. o anume parcelă de teren în relaţia cu parcelele învecinate), iar nu a persoanei, şi urmând a-şi produce efectele în raport cu orice dobânditori ulteriori ai investiţiei şi/ sau ai respectivei parcele. Prin planurile urbanistice de detaliu se stabilesc elemente care prezintă interes, nu doar în legătură cu parcela vizată, ci cu întregul cadru urbanistic învecinat[9].
Aşa cum am anticipat mai sus, clasificarea este de departe una pur teoretică, impactul practic fiind determinat, printre altele[10], de termenul în care se poate introduce plângere prealabilă împotriva hotărârilor de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu şi în care acestea pot fi atacate în faţa instanţei de contencios şi de modul în care operează efectele revocării şi respectiv anulării actului administrativ.
În timp ce plângerea prealabilă împotriva actelor administrative individuale se poate face în termen de 30 de zile de la data comunicării actului (dar nu mai târziu de 6 luni de la emiterea sa şi aceasta doar pentru motive temeinice), în cazul actelor administrative normative, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând. Odată parcursă procedura plângerii prealabile, actele administrative individuale pot fi atacate direct în faţa instanţei de contencios într-un anumit termen (i.e. 6 luni care poate fi prelungit, pentru motive temeinice, până la 1 an) şi oricând pe cale de excepţie, în timp ce actele administrative normative pot fi atacate oricând, fără a fi însă supuse controlului instanţelor pe cale de excepţie[11].
Prin urmare, în măsura în care prezintă vicii de legalitate, hotărârile Consiliilor Locale de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu ar putea fi contestate oricând pe cale de acţiune în faţa instanţei de contencios, de către orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, sub condiţia parcurgerii procedurii plângerii prealabile, plângere care, şi ea, poate fi introdusă oricând.
Ele ar putea fi, totodată, atacate şi de către prefect, în contextul exercitării tutelei administrative, fără plângere prealabilă, oricând, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004).
O distincţie relevantă este legată de efectele nulităţii. În timp ce efectele anulării unui act administrativ individual se produc şi pentru trecut, în cazul actelor administrative normative anularea produce efecte numai pentru viitor, potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ („Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”).
Prin urmare, dacă hotărârea judecătorească de anulare a unei hotărâri de aprobare a unui plan urbanistic zonal sau de detaliu rămâne definitivă după ce, în baza respectivului plan urbanistic a fost emis un act administrativ individual, cum este autorizaţia de construire, nulitatea nu ar trebui să afecteze şi autorizaţia de construire deja emisă[14].
Cu toate acestea, dacă actul administrativ individual (în speţă – autorizaţia de construire) era deja contestat într-o cauză aflată în curs de soluţionare pe rolul instanţei, anularea actului normativ (în speţă – a planului urbanistic zonal sau de detaliu) va atrage şi invalidarea actului administrativ individual care a fost emis în baza lui, aşa cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 10/2015 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[15].
Un alt mecanism de scoatere din vigoare a actelor administrative îl reprezintă revocarea acestora de către însăşi autoritatea emitentă, atunci când le consideră inoportune ori nelegale. Faţă de prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, revocarea poate opera doar în măsura în care actul (fie el individual sau normativ) nu a intrat în circuitul civil şi nu a produs efecte juridice.
Raportând aceste prevederi – criticate în literatura de specialitate[16] – la pocedura de revocare a hotărârilor Consiliilor Locale de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu, credem că o interpretare rezonabilă ar fi în sensul că acestea nu mai pot fi revocate după emiterea, pe baza lor, a unor acte administrative individuale care dau naştere unor drepturi. Este, în principal, cazul autorizaţiei de construire în baza căreia se naşte dreptul de a edifica o construcţie. Dacă s-a eliberat doar certificatul de urbanism pentru autorizare, în opinia noastră, revocarea va fi totuşi posibilă întrucât certificatul de urbanism este doar un act de informare care nu conferă drepturi, neproducând, deci, efecte juridice.
Posibilitatea autorităţii locale de a-şi revoca propria hotărâre de aprobare a documentaţiei de urbanism pentru motivul neindicării duratei de valabilitate este limitată la momentul emiterii autorizaţiei de construire din două motive. Pe de o parte, pentru că, aşa cum am arătat anterior, art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, împiedică revocarea odată ce actul a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Pe de altă parte, pentru că, odată ce autorizaţia de construire a fost emisă, valabilitatea documentaţiei de urbanism se extinde oricum de drept până la finalizarea investiţiei[17], deci interesul revocării dispare odată cu surmontarea problemei privind perioada de valabilitate.
Chiar şi anterior momentului emiterii autorizaţiei de construire, credem că prerogativa revocării hotărârii de aprobare a documentaţiei de urbanism pentru acest motiv este discutabilă, având în vedere caracterul neesenţial al viciului şi posibilitatea acoperirii acestuia printr-un act subsecvent al emitentului care să lămurească problema perioadei de valabilitate. În plus, în literatura de specialitate s-a arătat că revocarea unui act administrativ, chiar şi înainte de a intra în circuitul civil şi de a produce efecte, nu poate fi discreţionară, în special atunci când este vorba de acte administrative favorabile particularului şi când s-ar aduce atingere stabilităţii juridice, în condiţiile în care încrederea legitimă a beneficiarului actului ar merita protejată[18]. - Propunere de interpretare privind durata de valabilitate a planurilor urbanistice şi de detaliu, atunci când aceasta nu este indicată expres în hotărârea de aprobare emisă de autoritatea locală
Pentru a interpreta actul administrativ (i.e. hotărârea Consiliului Local de aprobare), în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sens contrar şi pentru a da, în acelaşi timp, eficienţă şi textului de lege care impune necesitatea stabilirii unei durate de valabilitate limitate a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu, în opinia noastră, tăcerea autorităţii emitente ar trebui interpretată în sensul permiterii perioadei de valabilitate maxim posibile potrivit legii.
Astfel, planurile urbanistice zonale ale căror perioade de valabilitate nu sunt expres determinate ar trebui considerate valabile până la data ieşirii din vigoare a planului urbanistic general în baza căruia au fost emise, iar planurile urbanistice de detaliu – până la data ieşirii din vigoare a planului urbanistic zonal în baza căruia au fost emise, sau, în lipsa unui plan urbanistic zonal aprobat, până la data ieşirii din vigoare a planului urbanistic general.
Aceasta, întrucât conţinutul planurilor urbanistice zonale şi de detaliu trebuie coroborat cu cel al documentaţiei de urbanism cu forţă juridică superioară sub toate aspectele, deci nu doar sub cel al indicatorilor urbanistici, ci şi sub aspectul perioadei de valabilitate.
Desigur, dacă în acest interval survine o cauză de ineficacitate a planului urbanistic zonal sau de detaliu, respectiv înlocuirea documentaţiei de urbanism cu una nouă, anularea acesteia printr-o hotărâre definiivtă a instanţei sau revocarea de către autoritatea emitentă, perioada de valabilitate va fi limitată la momentul survenienţiei unei astfel de cauze.
Există planuri urbanistice zonale aprobate prin hotărâri de consiliu local care le stabilesc perioada de valabilitate până la data aprobării noului plan urbanistic general şi în legătură cu care instanţele au decis că se încadrează în prevederile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 350/2001[19]. - Propunere de interpretare privind durata de valabilitate a planurilor urbanistice şi de detaliu, atunci când aceasta este indicată expres în hotărârea de aprobare emisă de autoritatea locală dar depășește durata de valabilitate a planurilor de urbanism superioare
Legea stabileşte în mod imperativ că planurile urbanistice zonale şi de detaliu trebuie corelate cu planul urbanistic general[20], putând devia de la aceasta doar în limitele şi cu privire la aspectele expres prevăzute de lege[21]. Nici planul urbanistic zonal şi nici cel de detaliu nu sunt acte autonome, având scopul doar de a detalia conţinutul planului urbanistic general cu privire la anumite zone/ parcele dintr-o localitate, ceea ce face ca eficacitatea lor juridică să fie condiţionată de existenţa unui plan urbanistic general în vigoare.
Tocmai din acest motiv, în opinia noastră, durata de valabilitate a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu nu poate fi mai mare decât cea a planului urbanistic general în baza căruia au fost elaborate. Atunci când valabilitatea planului urbanistic general încetează anterior expirării duratei de valabilitate a planului urbanistic zonal sau de detaliu (asumând că durata de valabilitate a planului urbanistic zonal sau de detaliu este expres indicată în cuprinsul hotărârii de aprobare), aceasta din urmă ar trebui limitată ope legis la durata de valabilitate a planului urbanistic general. Excepţie face cazul prevăzut expres de lege în care, anterior încetării valabilităţii planului urbanistic general, a fost demarată procedura de autorizare[22], respectiv s-a depus cerere pentru obţinerea certificatului de urbanism în vederea construirii[23].
[1] A se vedea în acest sens Ovidiu Podaru – Drept administrativ – Vol. I Actul administrativ – Repere pentru o teorie altfel – Bucureşti, Editura Hamangiu 2010, pp. 391-392.
[2] Este vorba de mecanismul confirmării actului administrativ despre care face vorbire şi literatura de specialitate (Ovidiu Podaru, op. cit., pp. 402 – 404).
[3] “Reclamanta a mai susţinut că P.U.Z. este nelegal întrucât nu are perioada de valabilitate şi a invocat în acest sens prevederile art. 56 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 350/2001. Din aceste prevederi legale, nu rezultă însă că este obligatorie stabilirea unei perioade de valabilitate şi cu atât mai puţin că lipsa acesteia ar putea să fie sancţionată cu nulitatea actului atacat. Textele de lege menţionate anterior menţionează care este procedura de stabilire a perioadei de valabilitate, iar nu faptul că sub sancţiunea nulităţii ar fi necesară stabilirea uneia.” Hotărârea este totuşi criticabilă întrucât ignoră instituţia nulităţilor virtuale din dreptul administrativ, sugerând că în această materie nulitatea nu ar putea fi decât expresă.
[4] d.e. Sentinţa nr. 1518 din 12 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti; Decizia nr. 857/CA/2008 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia
[5] Anton Trăilescu – Actele administrației publice locale, București, Editura All Beck, 2002, p. 32
[6] d.e. Primăria Municipiului Bucureşti
[7] Unii autori (d.e. Ovidiu Podaru – Drept administrativ – Vol. I Actul administrativ – Repere pentru o teorie altfel – Bucureşti, Editura Hamangiu 2010, pp. 62-65) încadrează astfel de acte administrative într-o a treia categorie nereglementată expres de lege, pornind de la o teorie exprimată în dreptul administrativ francez, şi anume categoria actelor particulare (i.e. „acte care se aplică la o situaţie dată, dar sunt susceptibile să producă efecte asupra unui număr nedeterminat de persoane”). Din punct de vedere al efectelor practice ale acestei calificări, autorul citat consideră că actele administrative particulare, la fel ca şi actele administrative normative, pot fi atacate oricând în instanţa de contencios, dar nu ca urmare a aplicării prin analogie a prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci pentru că, nefiind avute în vedere de legiuitor, nu sunt supuse niciunui termen de prescsripţie ori de decădere. Acesta este, de altfel, şi punctul în care opinia autorului citat se întâlneşte cu opinia noastră, mai puţin creativă, dar ancorată mai mult în realitatea normativă, legată de caracterul normativ al actelor de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu.
[8] A se vedea în acest sens Ovidiu Podaru, op. cit., p. 289.
[9] A se vedea în acest sens art. 19 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 350/2001
[10] Distincţia de mai sus dintre actele administrative normative şi cele individuale este relevantă şi prin raportare la momentul intrării lor în vigoare. În timp ce actele administrative individuale intră în vigoare la data comunicării lor către destinatar, actele administrative normative nu se comunică, începând să îşi producă efectele de la data publicării lor. Hotărârile Consiliilor Locale de aprobare a planurilor urbanistice zonale şi de detaliu trebuie publicate, această cerinţă rezultând nu doar din calificarea lor ca acte administrative normative, ci din chiar cuprinsul Legii nr. 350/2011, respectiv din art. 481 alin. (5) potrivit căruia „[t]oate restricţiile impuse prin documentaţiile de urbanism legal aprobate se fac publice de către autorităţile publice locale responsabile cu aprobarea planului, inclusiv prin publicarea pe site-ul instituţiei”.
[11] Art. 4 alin. (4) din Legea 554/2004.
[12] În practică, această sintagmă a dat naştere unor controverse, întrucât nu se poate susţine cu titlu general că la momentul cunoaşterii de către prefect a simplei existenţe a actului administrativ se cunosc automat şi cauzele de nelegalitate. Cunoaşterea nelegalităţii actului implică în numeroase cazuri, o cercetare pe fond a acestuia şi, în acest scop, punerea la dispoziţia prefectului a întregii documentaţii tehnice care a stat la baza emiterii actului. Deşi interesantă, problema face obiectul unei nalize separate, prezentul articol propunându-şi să analizeze anulabilitatea hotărârilor Consiliilor Locale strict în contextul neindicării termenului de valabilitate al documentaţiei de urbanism.
[13] Această obligaţie este prevăzută expres de art. 115 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) din Legea nr. 215/2001.
[14] Există şi practică a instanţelor contrară, în care se reţine că autorizaţia de desfiinţare a unei construcţii este invalidată ca urmare a anulării planului urbanistic de detaliu ce a stat la baza emiterii sale, pe baza principiului general de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis reţinându-se următoarele: „Cum autorizația de desființare este un act administrativ ulterior și întemeiat pe PUD, deci accesoriu acestuia, ea va urma soarta juridică a PUD-ului ca act principal, urmând a fi anulată pentru aceleși motive” (d.e. Sentința civilă nr. 3015/04.07.2012, nepublicată, pronunțată de Tribunalul București în cauza nr. 60754/3/2011). În literatura de specialitate (Ovidiu Podaru – Drept administrativ – Vol. I Actul administrativ – Repere pentru o teorie altfel – Bucureşti, Editura Hamangiu 2010, p. 401), această concluzie a fost nuanţată, în sensul că doar acele acte administrative individuale care au fost executate până la anularea actului administrativ normativ supravieţuiesc, în timp ce actele administrative individuale care nu au fost executate vor urma soarta actului administrativ normativ în baza căruia au fost emise. Interpretarea, oricât de interesantă, se abate substanţial de la litera legii, dar este, oricum, de urmărit în ce măsură instanţele o vor împărtăşi.
[15] E vorba despre Decizia nr. 10/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 11 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 7.752/101/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
[16] A se vedea în acest sens Ovidiu Podaru, op. cit., p. 289. Aceste condiţii de revocare sunt criticabile, în opinia autorului, în condiţiile în care actele administrative normative nici nu dau naştere vreodată unor drepturi efective, ci doar unor vocaţii aşa încât este greu de determinat când intră în circuitul civil. Pe de altă parte, numeroase acte administrative individuale nici nu sunt destinate a intra vreodată în circuitul civil, vizând strict valorificarea unor bunuri din domeniul public.
[17] A se vedea în acest sens art. 56 alin. (5) din Legea nr. 350/2001 (“Valabilitatea prevederilor documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se extinde de drept pentru acele investiţii care au început în timpul perioadei de valabilitate, până la finalizarea acestora, în următoarele situaţii: […] a) dacă în timpul perioadei de valabilitate a fost începută, în condiţiile legii, procedura de autorizare a executării lucrărilor de construire/desfiinţare”) coroborat cu art. 2 alin. (21) din Legea nr. 50/1991, „[p]rocedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii începe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism în scopul obţinerii, ca act final, a autorizaţiei de construire”.
[18] A se vedea în acest sens Ovidiu Podaru, op. cit., pp. 291 şi 303.
[19] A se vedea Sentinţa Civilă nr. 1306/ 26.06.2018 pronunţată de Tribunalul Prahova, Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal. În speţă, prin art. 3 din Hotărârea Consiliului Local nr. 33/2017 se arata ca PUZ-ul este valabil pana la aprobarea de către Consiliul Local a noului PUG al localităţii aflat in faza de actualizare, instanţa reţinând următoarele: „Cu privire la mentiunile art. 3 din HCL (n.n. Măgureni) nr. 33/10.07.2017 instanta retine ca aceste sunt conforme cu dispozitiile art. 56 alin.4 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanism potrivit carora «perioada de valabilitate a documentatiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism se stabileste de catre autoritatea administratiei publice locale abilitata sa aprobe documentatia, in conformitate cu gradul de complexitate si cu prevederile acesteia»”.
[20] A se vedea art. 47 alin. (1) teza a II-a (“Planul urbanistic zonal asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul urbanistic general”) şi art. 48 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 (“Planul urbanistic de detaliu se elaborează numai pentru reglementarea amănunţită a prevederilor stabilite prin Planul urbanistic general sau Planul urbanistic zonal.”)
[21] Art. 32 alin. (5) şi (7) – (10) din Legea nr. 350/2001. E drept totuşi că Legea nr. 350/2001 cuprinde anumite prevederi contradictorii în legătură cu posibilitatea derogării prin planuri urbanistice de detaliu de la planul urbanistic zonal sau, după caz, de la cel general. În timp ce art. 48 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 350/2001 prevede clar că „[p]lanul urbanistic de detaliu nu poate modifica planurile de nivel superior”, art. 32 alin. (5) din Legea nr. 350/2001 prevede că „[î]n situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b) şi c) se pot aduce următoarele modificări reglementărilor din Planul urbanistic general: […] b) prin Planul urbanistic de detaliu se stabilesc reglementări cu privire la accesurile auto şi pietonale, retragerile faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei, conformarea arhitectural-volumetrică, modul de ocupare a terenului, designul spaţiilor publice, după caz, reglementări cuprinse în ilustrarea urbanistică, parte integrantă din documentaţia de urbanism.”
[22] Avem în vedere dispoziţiile art. 56 alin. (5) din Legea nr. 350/2001: “Valabilitatea prevederilor documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se extinde de drept pentru acele investiţii care au început în timpul perioadei de valabilitate, până la finalizarea acestora, în următoarele situaţii: a) dacă în timpul perioadei de valabilitate a fost începută, în condiţiile legii, procedura de autorizare a executării lucrărilor de construire/desfiinţare; […]”
[23] Avem în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (21) din Legea nr. 50/1991, „[p]rocedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii începe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism în scopul obţinerii, ca act final, a autorizaţiei de construire”.
Nota Bene: Articolul a fost publicat pe www.juridice.ro la data de 26.10.2018, putând fi accesat şi aici:
